Interviu. Drama trăită de Nicola după moartea mamei: “Mă simțeam atât de singură. Plecase cea mai bună prietenă a mea”

Cântareața Nicola povestește despre drama îngrozitoare din viața ei și cât de singură s-a simțit atunci când și-a pierdut cel mai drag om de lângă ea.

Nicola, dezvăluiri dureroase despre moartea mamei: “A fost foarte, foarte greu”

Într-un interviu sincer și deschis, cântăreața Nicola mărturisește detalii neștiute din viața ei, povestește despre relația cu sora, cu mama și tatăl ei. De asemenea, își deschide sufletul și povestește despre drama cumplită a vieții ei, pierderea mamei sale, omul cel mai drag, prietena cea mai bună. Aflată în turneu atunci când a primit cumplita veste, Nicola a fost obligată sa cânte și să-și facă meseria cu profesionalism, dar încărcată de o durere cumplită. Legătura dintre ele era atât de puternică, încât Nicola a visat-o în noaptea în care mama ei apărăsit această lume.

Nicola, arăți superb. Te-ai apucat serios de sport, cum te simți?

-Mulțumesc.  Da, sportul mi-a intrat în sânge, de mică. De altfel,  mă trag din familie de sportivi: mama a făcut popice, tata fost ciclist (am cupele lor acasă), unchiul meu, fratele mamei, fost antrenor de ciclism la Cibo Brașov. Așa că de mică am luat o și eu cu sportul. Un pic de gimnastică la început apoi, în clasa a II-a, am intrat în clasa de tenis de masă, până într-a VII-a. Am cochetat vreo trei luni cu baschetul, apoi, pe la unsprezece ani,  m-am apucat și de atletism. Uitându-mă în urmă nici nu știu când aveam timp de ele și de școală, să și cant și să mai joc și fotbal. Aaaa, să nu uit că de două ori pe săptămâna eram pe gheață, la program cu publicul. Mă simt excelent atunci când fac sport, sunt dependentă.

Ce planuri și proiecte ai pentru 2022?

-Piese noi și mai vedem. Îmi e dor să cânt, și nu doar la tv.

Nicola, în copilărie: “Am fost o rebelă cu o inima mare”

Cum era copillul Nicola? Făceai toate nebuniile?

-Copilul Nicola și-a trăit copilăria din plin. Am fost o rebelă cu o inimă mare. Nu trebuia să-mi spui ” nu fă aia”, că fix pe aia o făceam.  De câte ori îmi spunea mama să vin de la școală direct acasă, iar eu mă opream să mă dau în leagăne sau să mă urc în copaci. Într-o zi ploua tare și era friguț, iar eu rămăsesem după ore în curtea școlii să joc fotbal. Ce crezi? Mama îl trimisese pe frate-miu după mine, care m-a găsit udă fleașcă, plină de noroi.  Nu-ți spun ce a urmat, cum m-a alergat frate-miu până acasă, de cred că am bătut recordul la viteză, hahaha.

O altă prostioară de care-mi aduc aminte se petrecea la țară, la bunici, unde mai stăteam vara. Făcuse bunica mea vreo douazeci și ceva de cozonaci pentru nunta unui verișor, și atât i-a trebuit să-mi spună să nu intru în camera în care îi ascunsese de noi, că ce crezi?…am intrat și tot am luat. Când zici cozonac și mai ales făcut la țară, nu există “nu mănânc”. Așa rebelă cum eram, știu că dacă cineva avea nevoie de ceva, eram prima să ajut.

“Am avut un leagăn în sufragerie, ca în parc”

Ce-ți plăcea să faci cu tatăl tău?

-Când eram mică, îi ceream lui tata să mă ducă să văd avioane și mă ducea la aeroportul Băneasa. Îmi mai aduc aminte de plimbările pe Calea Victoriei și era musai să ne oprim undeva să mănânc profiterol.  Dar cea mai tare faza a fost  că am avut leagăn în sufragerie, din acela din metal, ca în parc, doar că eu eram mai tot timpul cățărată pe el, ca maimuțica. De mică am fost cu cățărările: pe barele de bătut covoare, copaci, leagăne, aaaaa și să nu uit de câte ori mă urcăm pe ghena de gunoi. Cred că-mi plăcea la înălțime.